Pantera Neagră – atipic, spectaculos, Marvel

Sunt fana producțiilor spectaculoase, realizate de studiourile „Marvel”, dar și a narațiunilor bogate, așa că m-a fascinat filmul „Black Panther”, mai mult decât oricare altul din seria „Avengers”.

Povestea îl are în centru pe T’Challa, care- după evenimentele din „Captain America: Civil War” – se întoarce acasă, în Wakanda, pentru a fi încoronat.

Rolul lui e interpretat impecabil de Chadwick Boseman, însă >>abia atinge suprafața apei<<, comparativ Killmonger, personajul negativ, interpretat de Michael B. Jordan, care e – pentru mine – unul dintre cei mai carismatici bandiți, de la Joker încoace.

Letiția Wright joacă impecabil rolul surorii regelui, Shuri, care are un umor spumos și o fire căpoasă, puternică. Per total, distribuția personajelor mi se pare inspirată.

Povestirea pare o călătorie într-o altă galaxie și nu către o civilizație secretă, avansată tehnologic, din Africa. Decorul spectaculos, costumele extraordinare și coloana sonoră, caracteristice originilor africane, o readuc însă cu picioarele pe pământ, celebrând bătrânul continent.

La fel o face și tradiția de încoronare, care pare mai degrabă desprinsă din „Stăpânul Inelelor” decât dintr-un film science-fiction. Dispariția Panterei Negre, după lupta din cadrul ceremoniei și căzătura în prăpastie, taie cumva șirul narativ și arată un vid creativ al scenariștilor, Joe Robert Cole și Ryan Coogler.

Filmul e unic, însă lung – 135 de minute – și majoritatea scenelor de acțiune sunt predictibile. Pentru personajele principale, antagonice, acțiunea prezintă povestea devenirii lor: Killmonger preferă să moară liber, demn, în loc să trăiască în lanțuri, iar T’Challa înțelege că izolarea țării de restul lumii nu e o soluție morală viabilă.

Cea mai reușită scenă a lui T’Challa’s apare la final, când acesta anunța presei că țara sa își va folosi resursele pentru a ajuta restul lumii, iar audiența se uită nedumerită, întrebându-se ce ar avea o națiune din lumea a treia de oferit celorlalte?

Dacă vreți să urmăriți o poveste a originilor atipică, care celebrează cultură și diversitatea continentului african, dați fuga la cinematograf și vedeți „Pantera Neagră”, în format IMAX!

Mulțumesc, www.ochelarivintage.com !

Am pornit în aventura literară în urma unei decepții în iubire, ca panaceu sufletesc. Nu am sperat că voi publica sau realiza venituri notabile din ea. Încă mi se pare un vis, recent materializat și nu pe deplin asimilat.

Am promis, anterior brumei de vizibilitate de care mă bucur, că voi păstra integritatea blogului, prin refuzul de a scrie advertoriale pentru branduri. Promovez, în schimb, alți artiști, pentru că sunt, la rândul meu, promovată de presă, bloggeri, cititori etc.

Nu am fost plătită pentru a scrie acest articol, nu am pretins produse sau reduceri și voi face o excepție de la propria-mi regulă, pentru că a fost prima oară, în experiența mea bogată, de cumpărător online – pentru că nu îmi place să pierd timpul, prin magazine – când o firmă și-a reparat o greșeală minoră, de manieră ireproșabilă.

Am comandat recent o pereche de ochelari de vedere, una Polaroid, pentru condus și cei în formă de ochi de pisică, din imaginile de mai sus. Am despachetat comanda, însă nu m-am uitat atentă la detalii, am dat fuga la magazinul de optică, pentru a monta lentilele pentru miopie și vânzătoarea a observat că perechii din imagini îi lipsește un ornament metalic.

Am înlemnit, știind că a trecut o zi de la primirea comenzii și va trebui să sun la firmă, pentru a-i ruga să îmi înlocuiască perechea. M-am gândit apoi că taxele de transport vor depăși probabil profitul realizat de firmă.

Nu mică mi-a fost mirarea când reprezentantul lor m-a anunțat că îmi vor trimite încă o pereche. Poftim? Păi și nu vă trimit înapoi perechea incompletă?

>>Nu, este greșeala noastră și ați rămas cu încă o pereche, în cazul în care se uzează anumite componente ale primei!<< Am rămas fără cuvinte când am auzit, fapt rar întâlnit.

Vă mulțumesc așadar aici, mai ales că raportul calitate – preț e onest și comanda a venit împachetată migălos, cu etuiuri și lavete.

Nikon D3300 sau micul „uriaș”

Grație unei împrejurări nostime, am rămas fără fotograf la un meci de padel, organizat de o bază sportivă din Timișoara, așa că am apelat la înțelepciunea www, pentru a găsi măcar un aparat foto decent și a suprinde evenimentul.

Așa a început colaborarea cu cei de la www.nikonisti.ro și Skin Media, importatorul Nikon în România. Am veleități artistice, însă fotografiatul nu e una dintre ele, aspect de care i-am înștiințat și pe ei. Au părut totuși încântați și acum înțeleg de ce. Pentru că un habarnist ca mine poate folosi oricând un DSLR și scrie o recenzie onestă, neavizată, pentru un public larg, de amatori sau semi-profesioniști.

Am început cu D3300, un model care face multe, dar promite puține, e destul de ieftin, ușor de folosit și mic. DSLR-ul are și funcții pentru avansați, dar nu atât de numeroase și compensează prin numeroasele moduri de fotografiere, ușor de folosit, fix pentru habarniști, ca mine. Tocmai pentru a testa ce poate am folosit obiectivul de kit.

Specificații tehnice:

  1. –              Senzor CMOS APS-C DX de 24 Mpx fără filtru low-pass
  2. –              ISO 100-25.600
  3. –              Procesor EXPEED IV
  4. –              Fotografiere în rafală cu până la 5 fps
  5. –              Filmare Full HD 1080 50p/60p (PAL sau NTSC) și AF continuu
  6. –              Ghid interactiv de utilizare pe ecranul LCD
  7. –              Funcție Easy Panorama
  8. –              Declanșare în modul T
  9. –              Stocare pe carduri SD/SDHC/SDXC cu 1 slot de card

Nikon D3300 are un senzor de 24 de megapixeli, acompaniat de un procesor de imagine Expeed 4, un ecran fix netactil de 3 inchi și o rezoluție de 921.000 pixeli, similare cu cele de pe modelele mai scumpe și puțin mai vechi ale producătorului nipon.

Aparatul are circa 460 de grame cu baterie și card, fără obiectiv și captează imagini în format JPG sau NEF (format raw de la Nikon), iar videoclipurile sunt realizate în format MOV, cu rezoluție full HD.

Valoarea ISO urcă pană la 12.800, maximul fiind de 25.600. D3300 beneficiază de un modul WiFi, care însă nu e integrat, ci trebuie cumpărat separat. Obiectivul de kit e nou, cu 18-55mm și aceleași deschideri de 3.5, respectiv 5.6, la distanțe focale extreme. Mi-a plăcut mult inelul de focalizare, care e izolat de restul obiectivului și e fin, ușor de folosit.

Sistemul de focalizare e în 11 puncte, un neajuns, față de alte modele mai vechi, dar compensează prin senzorul și procesorul de imagine și are un grip mult mai bun. Dacă vrei să fotografiezi în rafală, așa cum am făcut noi, Nikon D3300 face până la 5 fotografii/ secundă. Găsești imaginile aici.

Dacă vreți să capturați video trebuie să știți că nu puteți schimba deschiderea în timpul filmării, dar puteți face asta cu valoarea ISO. În rest, filmează excelent full HD, cu până la 60p. Microfonul inclus e monoaural, însă D3300 are și mufă Jack, pentru un microfon extern, care poate fi atașat camerei. Culorile surprinse sunt realmente spectaculoase.

Modulul automat al aparatului e practic și ideal pentru cei care fac primii pași în arta fotografică, căci utilzatorul e informat privind setările alese de aparat. Se observă noise, dar fotografia privită în ansamblu arată foarte bine și puteți aplica oricând noise-reduction, pentru imagini ireproșabile. Pe lângă Color Sketch, Miniature Effect, Toy Cameră etc., Nikon a introdus și funcția de Easy Panorama.

Nikon D3300 e un aparat mic, ușor, dar puternic și cu o autonomie foarte bună, ideal pentru cei care fac primii pași în arta fotografică și poate fi achiziționat în varianta de kit, la sub 2000 de lei și e disponibil în trei culori, negru, gri (argintiu) sau roșu. Mulțumiri, Skin Media, Nikon România și www.nikonisti.ro !

„The Fate of the Furious”. Kaboom!

   Prin 2001, când am văzut primul film din seria „The Fast and the Furios” am fost convinsă că va deveni un blockbuster. Cei din jur nu mi-au împărtășit entuziasmul. Scepticismul lor se datora faptului că acțiunea era centrată în jurul unor șoferi talentați și a multor cai putere, cu aportul unei coloane sonore „cu vână”, toate ingrediente suficiente pentru „Need for Speed” sau alt joc pe calculator, dar nu pentru a susține o întreagă serie cinematografică de succes.

   Însă poate tocmai asta reprezintă cheia succesului franșizei, faptul că o gașcă mișto, devenită între timp familie, pornește în tot soiul de curse cu mulți cai putere, conform unui scenariu nerealist și pe o coloană sonoara care te rupe și mai mult de cotidian. „Evadare” e așadar cuvântul de bază al seriei și implicit al părții a opta, „The Fate of Furious”, care o face una dintre cele mai lungi serii cinematografice din istoria Hollywood-ului.

   Diferența de scenariu de la partea întâi la partea a opta e colosală: de la rivalități și lupte de stradă, prin periferiile Americii, acțiunea s-a mutat în Japonia, Brazilia, Anglia etc., conflictele devenind globale, pentru ca în ultima parte să atingă paroxismul, cu urmăriri pe gheață, confruntări între submarine și mașini etc.

   Cuvântul care definește cel mai bine experiența vizuală e „exploziv”!  Nu te duci la asemenea filme ca să te regăsești „metafizic” sau ca să înveți hermeneutică, ci ca să evadezi din cotidian, cu tot arsenalul „suprarealist” disponibil: mașini, avioane, tancuri, submarine și gadget-uri de ultimă generație.

   Distribuția spectaculoasă și reușită, la fel ca în precedentele, cu actrițe superbe, ca Charlize Theron, Michelle Rodriguez, Nathalie Emmanuel și Elsa Pataky, actori de acțiune, ca Vin Diesel, Jason Statham, Dwayne Johnson, Tyrese Gibson, Ludacris, Luke Evans, Scott Eastwood sau Kristofer Hivju, cunoscut din „Urzeala Tronurilor” și titani, ca Patrick St. Esprit sau Kurt Russell, te ține lipit/-ã de ecran, până la final.

   Coloana sonoră eclectică, pusă laolaltă de inconfundabilul Brian Tyler, care a făcut și muzica pentru „Iron Mân 3”, „Avengers: Age of Ultron”, „Now You See Me”, „Thor: The Dark World”, premiatul „Last Call” și „Furious 7”, precedentul din serie, are mult trap, dubstep, savage trap, rap, electronică, pop sau latino, mai ales că acțiunea începe pe litoralul cubanez și contribuie la paradoxul atenție – detașare.

   Pelicula are puncte bonus, pentru umorul simplist, dar – pe alocuri – savuros, autoironia personajelor și fiul lui Dominic, botezat „Brian”, după Brian O’Conner, personajul interpretat de regretatul Paul Walker. Pentru o experiență senzorială completă vă recomand să vedeți filmul în format IMAX.

„Vinil”, de Igor Guzun

L-am cunoscut pe Igor Guzun, autorul “Vinil”, la Chișinău. Mi-a făcut onoarea de a vorbi despre romanul meu și mi s-a părut un artist dăruit și un caracter frumos, suprapunere rarisimă. Grație întâlnirii și faptului că folosim imagini și referințe similare despre vinil, am construit o punte sufletească către moldoveanul aista talentat și abia am așteptat să îi citesc cartea.

“Vinil” e o carte răscolitoare, veselă și tristă, care poartă amprenta geniului moldovenesc, autoironic, sarcastic și fin observator al realității. Scriitura depășește coordonatele zonei, pictând portretul unei Românii miniaturale, cu complexele specifice mezinei, ascendentul moral către sora mai mare, din vest, precum și nostalgii mitizate, din perioada de ocupație rusească, datorate neajunsurilor din prezent. Cartea descrie așadar două ținuturi suprapuse, unul suspendat în trecut și altul, în derivă și în căutare de modele. Observați iar paralelismul cu societatea românească, de la vest de Prut.

Îmi vine greu, din capul locului, să clasific scrierea lui Igor. Reprezintă, mai înainte de toate, o culegere de “pastile”, pentru suflet și pentru minte, >>care se eliberează fără prescripție medicală<<, dovadă a unui simbolism rafinat. Scrierea e și un bildungsroman colectiv, al generațiilor care trăiesc tranziția de la socialism la democrația europeană și la socializarea online.

Sunt numeroase referințe pozitive și negative, care fac dovada unui patriotism echilibrat, în opoziție cu naționalismul patetic. Se observă, pe tot parcursul scrierii, o iubire dulce-amăruie de țară, cu sare, piper și pelin, în peniță.

Jocurile de cuvinte trădează aplecarea timpurie a lui Igor către versuri. Poezia lui e însă vie, autohtonă și sugestivă, autorul mărturisind iubirea față de poezia de stradă, marca “Puya” “Guess Who” sau “Paraziții”, în detrimentul poeziei formale, a lui Cărtărescu. Rămâne însă un nostalgic al tuturor scrierilor lui Márquez.

E povestită devenirea autorului, cu analogie la conaționalii săi, de la copilărie, la adolescentă și la vremurile de apoi. Pasajele sunt savuroase, cu tâlc: >>Aici nimeni nu aleargă, de aici toți fug. Se bea cu suta, se pleacă cu milionul, iar dacă se fură – cu miliardul. (…) Moldova, o țară scrisă cu cretă.<< Referința la corupția politicienilor și la raportul Kroll apare explicit, în alte rânduri.

>>Cinematografele adolescenței noastre nu miroseau a popcorn. Și fluieram mecanicul de cinema dacă se rupea filmul sau acoperea cu mâna vreo scenă erotică. (…) La “Tânărul leninist’ am întâlnit-o pe tânăra care mi-a devenit peste ani soție. (…) Ca semne ale maturizării și ale trecerii timpului, >>nu ne mai sunăm prietenii de la telefonul cu disc. Următoarea etapă va fi: nu ne mai sunăm prietenii.<<

>>Te duci și ani de suferință/ N-or să te vază ochi-mi triști, / Înamorați de a ta ființă,/ De cum zâmbești, de cum te miști. Mai ales, de cum te miști (…) Atunci când revista “Comunicații mobile” a anunțat decesul mouse-ului, o altă viață a încetat.<<

Sunt amintite sperieturile părinților, menite să cumințească copiii, care determină autolimitări și compun refrenul lui “trebuie”. O gândire șchioapă, din fașă, predată din generație în generație, ca un disc stricat, care marchează viitorii adulți.

>>Copilăria se termină atunci când nu mai trebuie să ne facem lecțiile, dar viața continuă să fie învățătorul nostru<< și atunci când >>prima ninsoare nu te mai bucură, ci te îngrijorează<<. Pentru generațiile de acum și de mai târziu, “menta miroase a gumă de mestecat”.

Naratorul face popas și la căminul 6, unde el și alții au găsit un partener de drum, alături de care să “meargă prin lumea mare”. Cu o nostalgie aparte, sunt trecute în revistă premierele din viața omului. Rememorarea lor e ca o călătorie în trecut, în tinerețe, a cărei simplă amintire ne ajută să >>retrăim stările de bine de atunci, ca să încercam, poate, să trăim mai bine acum<<.

Naratorul înșiră subtilitățile care însoțesc apusul vieții, când începem să observăm >>nu doar culorile, dar și nuanțele<< și ne gândim că sărim în zadar după minge, dacă tot n-o mai ajungem, după vorbele fostului portar de la “Manchester United”, Pețer Boleslaw Schmeichel.

Cititor avid, autorul alocă numeroase capitole cărților și preocupărilor autorităților, în centrul cărora ar trebui să se regăsească educația, cultura. Cu amărăciune, se întreabă >>ce nu poate să facă un om cu o carte? Un om nu poate să urască o carte. Dar cei care le-au ars? (…) Au fost și dintre aceștia, dar ei nu erau oameni.<<

>>La fel cum animalele de companie seamănă cu stăpânii lor, la fel și cărțile seamănă cu cititorii lor, care le îndrăgesc, le mângâie, le țin brațe, le plimbă prin parcuri. (…) Nu-i oare așa, prieteni cărora v-am dat cărți și nu mi le-ați întors, pentru că acum sunt ale voastre?<<

Cartea cuprinde un memoriam Aureliu Busuioc, referințe despre actorii din “Lăutarii”, una dintre cele mai cunoscute pelicule moldovenești, de la est de Prut, remarci la adresa cunoscutei pictorițe Valentina Rusu Ciobanu, precum și ironii fine la adresa televiziunii, care a înlocuit haikuurile sau alte bucurii “necontrafăcute”, detalii despre Tolea Ciumac, consăteanul autorului, familiar publicului, din cauza emisiunilor tabloid și nu datorită luptelor K1.

Cu o nostalgie acută, ne sunt amintiți vechii librari, educatorii și bibliotecile din sate, acum pustii sau închise, în favoarea birturilor. Nu scapă observației (re)schimbarea limbii, de prin anii ’80, strada Decembriștilor, gările din Chișinău, de pe Aleea Gării și de pe strada Bulgară, care duc adesea către România.

Specificul capitalei, asemănată cu un autocar supraetajat, e scindarea.  Există două Moldove, una modernă, cosmopolită, de suprafață și una arhaică, încremenită în sărăcie, neputințe și nostalgii. Descriptiv, Chișinăul are două străzi, Belșug și Cheltuială, reprezentative pentru cele două lumi suprapuse, unde clasa de mijloc e aproape inexistentă.

La fel ca în România, facturile la curent și la gaze sunt exorbitante, iar pe oameni îi trage curentul, fenomen nemaiîntâlnit altundeva în lume. Deși nu are forma unei ghete, la fel ca Italia, Rep. Moldova rămâne, potrivit autorului, o “ghiată țară”. Făcând referire la sintagma “Lie to me”, când te uiți la panourile publicitare sau electorale din oraș, autorul mă duce cu gândul la serialul omonim, realizat după cercetările psihologului american Paul Ekman, autorul bestsellerului “Minciunile adulților”.

La fel ca în București, capitala e împânzită de maxi-taxiuri, drumurile sunt jalnice, iar traficul e îngreunat de stilul haotic de șofat. Există și părți bune, neamintite în carte, cum ar fi introducerea semnăturii electronice la est și mai apoi la vest de Prut, precum și faptul că papornițele, ironizate subtil în carte, chiar au devenit cunoscute la nivel mondial, ca parte a semnăturii emblematice a casei de modă “Louis Vuitton”, care vinde cu 1700 de euro bucata.

Mai important decât ele, pentru moldoveni, ar fi un stadion național, la Chișinău, care habar n-am dacă s-a construit între timp și resuscitarea fotbalului. Igor rememorează, cu nostalgie, debutul lui David Beckham, pe gazonul de la Chișinău.

Simplitatea și omenia autorului reies din rândurile despre traiul modest al lui Eminescu, împlinirea prin creație și nu prin avuție, vocație, scuzele născocite pentru a nu încerca, care stau în calea evoluției noastre, obiceiul cumpărării cafelei în așteptare sau șahul prin corespondență.

E remarcată hipersexualizarea cotidianului și sunt sintetizate neajunsurile vremii, prin sintagma >>Moldo-veni, vidi, vici!<<. Cartea se termină abrupt, dar ține loc de panaceu, pentru românii cu simțul umorului. La urma urmei, “nisipul curge într-o singură direcție, fie că alegi să-l urmezi sau nu”.

Despre “Vinil” vorbesc – cu reverență – oameni de cultură, artiști și diplomați din toate colțurile lumii, însă scrierea și caracterul autorului îl fac un manifest al simplității autentice, în fața căruia n-ai cum să nu te-nclini!